Unde drac vor să margă bețâcii,

tu, Persâdă, întreabă nana

Zemia și râde

 

Nimeni nu mai știe din negura timpului cum anume s-a ajuns la Plecare. Mai precis la ideea

asta, pe vremea aceea Plecarea se petrecea cel mult la oraca – nume local pentru iarmarocul de

vaci, tauri cărora li se spunea bici, cu singularul bică, apoi cai de pădure dar și din aceia mari la

chișiță, adică la glezne, cu capul și grumazul pe măsură, cai pentru ștraf-cocii. Oraca era la

Pâncota, pe vremea de Rusalii. Plecări se mai întâmplau la Arad, tot la piaț, cu cotărițele cu

cireșe de iunie și pere de Sân Petru, cu struguri cu boaba mare la Ziua Crucii și la Sfântă Măria

Mică. Mai erau plecări și în cazul în care cutare fecior mergea cătană sau ajungea șăgârț trimis

din porunca breslei de care aparținea, fie ea a cojocarilor, a pintărilor (făcătorii de butoaie de vin,

așa cum erau aceia din comuna Ghioroc), apoi breasla vințălerilor podogoreni, a celor care țineau

mezernițe (măcelării, adică) și trebuiau să ajungă henteși. Alte plecări nu se prea știau să fie până

prin acele timpuri de la începutul veacului, pe când nana Savita lu’ Scherliță era în etate de trei

ani. Să socotim că s-a născut, conform boțitului certificat de naștere în care șolgăbirăul a scris pe

maghiară – în loc de Elisabeta, Erszebet, iară numele de Jivănescu l-a schimbat în Zsivanesk,

așadar Zsivanesk Erszebet s-a născut la anul 1899, iar când a împlinit trei ani s-a scris prin

calendar anul de la Isus: 1902. În anul respectiv nana Savita a’ lu’ Scherliță, care se scria în acte

Zsivanesk Erszebét, a rămas orfană, întrucât a răposat în Domnul nana Floriță Scherliță, mama

fetei. Vremurile erau grele și oamenii mureau mai ușor, nu se codeau așa ca astăzi, una-două

erau aduși la mormințile din Rădnuța, li se punea la cap cruce din lemn gros, bătut cu piron de

fier, și iar crucea rămânea acolo iarna acoperită de zăpadă și vara de buruieni și coștreavă. La

anul acela avem de-a face cu birtul lui baci Păvăloc Trăilă, clădovan venit din Cladova, care în

urmă cu ani s-a însurat cu fata lui Benedek din Ghioroc, care se scrie pe ungurește Gyorok. Mult

s-a minunat lumea rădnanilor cum că acest român s-a luat cu familie ungurească și șvăbească.

Miratul s-a făcut mai apoi mirăzături și ochi beliți când a ridicat birt pe care l-a botezat Vulturul

Negru și la care au poftit mulțime de bețâci la răchie de prună, de dudă și la vin negru de Mâșca-

Măderat. Acolo a ajuns vestea cu Plecarea care mai apoi s-a scris cu literă mare pentru că a

început să bântuie mințile ălora din birt. Să mai spunem și că de aceea nana Persida de peste

drum de birt a și spus duminică, în timp ce se întorceau de la biserică, că la cârciuma

clădovanului numai mirozănii vorbesc bețâcii și că, mai nou, nu au alta la gură numa’ plecarea!

- Unde drac vor să margă bețâcii, tu Persâdă, întreabă nana Floriță și râde.

 

- Că bine zâci, Floriță, la domnu’ dracu’! Da’pu’ la ’Merica vor să margă, unde crezi

altăundeva?

După ce au isprăvit de spus astea toate, au pornit nanele spre zupă și sos roșu cu țâmp de

pui. În tot cazu’ nu se știe nici până astăzi de unde a pornit zarva Plecării și cum a ajuns la

birtul Vulturul Negru din Radna, nu departe de Valea Mare, unde se afla de cel puțin două

veacuri mănăstirea fraților minoriți cu sediul la Arad. Nu pe aceștia îi interesa Plecarea,

adică nu mai ales pe aceștia, chit că ar fi purces și ei dacă nevoile misionare ar fi impus

plecarea. Destul de bine că nu de azi, adică din 1914, mai precis din vara acelui an, ar fi fost

să se întâmple aceasta, ci cu multă vreme înainte, să tot fie cu vreo treizeci și patru de ani mai

devreme când printre cei plecați, după 1880, în America, s-a aflat și Iosif Uiegar din

Rădnuța, ceva neam după mamă cu Gabriil Zágoni, notar public din Lippa. Acest Iosif s-a

dus la America împreună cu Irimie Proca din Făget. De bună seamă că Iosif bácsi a aflat de

la numitul Gabriil despre plecare și că se poate dobândi avere la America. Asta se vorbea

printre cei de prin Radna și din Lipova, nu prea mai știm sigur ce anume sporovăiau babele la

uliță și bețivanii la birt prin trecerea anilor care alungă totul în uitarea de pe aleile țintirimului

din dosul școlii-fostă-pretură. Acolo au mai rămas ceva arbori cu un fel de păstăi lungi de

culoare maro pe nume roșcove, aduse și ele din America într-un drum invers, poate chiar

Iosif bácsi le-o fi adus când s-a întors și le-a plantat la marginea morminților, nu departe de

mormântul lui nana Persâda, mumă-sa repausată cât el a fost plecat, muiere văduvă, cu

bărbatul răpus de oftică. Poate el a sămănat acolo semințele de roșcov sălbatic cărora li se

mai zice și glădiță, chit că rădnanii nu le știu zice cumva anume, poate roșcovar, zic, poate

plătică, după cum ne spun dicționarele. Destul de bine că Iosif bácsi a fost cel dintâi, din ce-

și aduc aminte ăi mai bătrâni, care a plecat și s-a întors cu bani, așa că și-a putut cumpăra o

pereche de boi și vie pe dealurile din Barațca, prima localitate cum ieși din Rădnuța, în

drumul spre Păuliș și Ghioroc. „Mă, oameni buni, eu mă duc”, le-a spus la birt feciorul ăla

mic a lui baci Pătru Cocolic, și mintonaș au aflat babele la uliță, că aștea tot știu, stau acolo

pe lavițele de la stradă și, mai rău ca șolgăbirăii, tot bagă de seamă și află mintonaș care-i

treaba și ce vorbesc bețâcii la birt sau te miri pe unde și pe urmă să minunează, dau din mâini

și își pun pe șulțul dinainte palmele cu degetele toate răsucite de reumă, și să râd babele, auzi

tu, Savito, zic, sau nană Mario, că pleacă la America a lu’ Cocolic. Că pleacă nu ar fi mare

lucru, să duce el că este la etatea potrivită și poate merge, da’ să vezi tu ce le-a spus la ăia din

birt: că-l ia și pe Golomoz.

- Care din ei, întreabă mirată baba Leana Piștiric.

- Ăla bătrânu.

- ’Ai, tu, Persâdo, da’ doară nu i-o luat Ăl de Sus mințile să să ia și să să ducă la etatea lui

la America. Nu cred!

- Ba să crezi, că așa le-o spus Cocolic la bețâci la birt, că-l ia și pă el.

- Da’ ce truda lui să facă acolo, se minună baba Floriță, și dă din mână mirată. Unde mai

socoți și că el îi un picuț cam bolomoc la minte, unde draci să meargă. Și râd babele la

 

uliță de nu mai pot, bat din palme și din degetele lor toate cârciore de la reumă și să râd

încontinuu! Trebuie să mai spunem și că feciorul ăla mic al lui baci Pătru Cocolic știa

carte. Să vedem acuma situația cum se prezintă la birt. Cocolic ăla micu le-a prezentat

bețâcilor țăitungul, l-a scos pe masă, i-a netezit foile cu grijă și s-a apucat să le citească –

era singurul dintre bețâci care știa să citească bine, că a fost o vreme la ceva polgary,

adică la Kialakulását Önkéntes Tűzoltók Szent Flórián, pe care baba Zemia o traduce cu

denumirea mai „pă larg” de pompieri de-ai lui Benedek ori Nicoli. Tălmăcirea ar fi:

Formațiunea de Pompieri Voluntari Sfântul Florian din Radna. Așa cumva! Se apucă și

citește cu voce tare, cu degetul ridicat în fumul din crâșmă, o reclamă despre ce bine este

să-ți iei lumea-n cap. La vorbele astea se arată din colțul birtului umbra celui dintâi

ardelean plecat, sasul neamț pe nume Kelpius, mare, uscat, cu țoale din anul 1690 către

1700, de loc de naștere din Sighișoara. Babele de la uliță dau din cap și se țâțâie,

văzându-l, în vreme ce sora Sânziana, în drum spre biserica baptistă, cu biblia subsuoară,

se oprește dinaintea scaunului și le spune ceea ce zice de fiecare dată, și anume că de ce

nu vor să vină și ele la rugăciune și la pocăință. Și după ce babele ortodoxe zic ca

întotdeauna, cum că au fost, cum să nu, s-au dus la sfânta slujbă și s-au rugat Domnului

de dimineață, așa cum se cere la orientali, cărora moș Păciură crâsnicul le zice orientași,

în ciuda insistentelor corecții ale popii Lică Crișovan.